TUCHILATA

Mergem la Tuchilata! Când am auzit această expresie nu ştiam ce să cred? Să nu par oarecum neinformat, nu am întrebat pe nimeni ce ar putea fi, locul sau persoana respectivă? Am tăcut din gură, lăsând ca timpul să curgă. Eram de puţin timp venit în localitate şi nu prea aveam multe cunoştinţe, aşa că viaţa mea decurgea oarecum monoton. Colegii mei de muncă erau navetişti, aşa că eram mai mult singur în camera mea de cămin. În scurt timp a mai venit un coleg mecanic. Pe celălalt nu-l văzusem decât de câteva ori. Camera era de patru paturi, aşa că deocamdată eram doar trei şi aşteptam ca administratorul căminului să ne trimită încă unul nou. Al treilea coleg, mecanicul, era din zonă, însă prefera căminul în locul navetei. Se apropia chenzina şi în fiecare după amiază mergeam la clubul sindicatului unde jucam şah, sau intram în vreo partidă de filcău. Într-o zi când eram la bibliotecă să-mi schimb nişte cărţi împrumutate, am auzit bibliotecara vorbind cu un bărbat, căruia îi reproşa pe un ton destul de amical; Sigur, mai bine mergi la Tuchilata! Brusc am devenit curios, dar n-am întrebat nici de această data nimic. Seara când administratorul ne-a trimis şi pe al patrulea chiriaş al camerei, discuţia s-a încins între noi. Acum eram patru persoane, fiecare cu meserii diferite.
Eu eram muncitor, mecanicul, un magazioner şi ultimul venit, un băiat liniştit şi curăţel, era funcţionar. Magazionerul era cel mai în vârstă dintre noi. Seara când a venit magazionerul adusese cu el şi o damigenuţă de vreo 3 litri cu vin. Fără prea multe fasoane a tras masa în mijlocul camerei şi ne-a întrebat dacă am mâncat. Noi aveam abonament la cantină, şi aşteptam ora mesei. Magazionerul a scos dintr-o valiză de lemn, cu care eram dotaţi toţi, slănină sărată, un borcan de 800gr. cu tocană de legume şi nişte cepe, pentru fiecare câte una. A curăţat cepele, a tăiat slănina în bucăţi mărunţele, şi a desfăcut borcanul cu tocană de legume şi ne-a invitat la masă. A început o pâine mare neagră de 2 kg., din aceea de 4 lei, pe care a început să o taie în felii mari cam cât o porţie de la cantina. Noi stăteam liniştiţi pe paturile noastre, fiindcă în cameră nu era decât un singur scaun. L-am lăsat pe magazioner în pace crezând că acesta va mânca singur. Dar nu a fost aşa! Ne-a pus la fiecare în faţă câte o felie de pâine si câte o ceapă, apoi a întins borcanul de tocană către mine, eu fiind al doilea ca vârstă după magazioner. Borcanul era plin, iar noi nu aveam în dotare decât o singură lingură cu care după cum se vedea trebuia să mâncăm toţi. Gesturile magazionerului erau aşa de convingătoare încât nu-l puteam refuza.
Mecanicul şi-a adus aminte că mai are nişte ţuică de acasă. A scos sticla de un litru în care mai avea cam 3/4 litri ţuică. A pus într-un pahar de plastic ce era pe masă, şi fiindcă borcanul cu tocană era la mine mi-a întins şi paharul să beau eu primul. Magazionerul a avut un gest reflex, i-a luat sticla cu ţuică din mână, mie mi-a luat paharul şi l-a pus pe masă, întinzându-mi sticla cu ţuică. Am băut o gură de ţuică, de altfel foarte bună şi plăcută la gust, apoi am dat sticla mai departe să bea şi următorul. Am muşcat apoi din bucata de pâine şi ceapă, luând şi din borcan o lingură de tocană. Astfel am început în seara aceea o masa comună până am terminat borcanul cu tocană, ceapa şi pâinea. Ţuica nu se prea băuse fiindcă fiecare căuta să nu bea prea mult din sticlă, dintr-o timiditate neprecizată. După ce am terminat de mâncat, magazionerul a pus pe masă damigenuţa cu vin şi a gustat primul din damigeană, sugerându-ne să facem şi noi la fel. Nu ne-am lăsat prea mult invitaţi, şi a început rotirea damigenei pe la toate gurile însetate parcă de iuţeala cepei, şi sărătura slăninii. Funcţionarul era cel mai timid dintre noi, şi a plecat spre masă la cantină, luând cu el şi nişte sufertaşe să ne aducă şi nouă mâncarea. După prima rotire a damigenei, limbile au început să se dezlege. Se discuta despre multe şi de toate. Printre altele s-a deschis şi subiectul ,,Tuchilata''!

KEMET, COPILUL HALELOR

Cine nu îl cunoştea pe Kemet în Halele din Ploieşti? Toată lumea! Era peste tot unde apărea o căruţă cu zarzavaturi, din primăvară până în toamnă. Cei care îl cunoşteau îl chemau dintr-o privire, căci Kemet ştia de unde şi când vin căruţele cu zarzavaturi. Ţăranii îl chemau pe el fiindcă nu se tocmea cu cei care aduceau marfa. Nu era un copil prea bine făcut, era chiar pirpiriu, dar muncea cu spor la tot pe ce punea mâna. Era îmbrăcat cu un palton făcut dintr-o pătură cazonă se pare, fiindcă avea nişte litere pe spate; KMT, de aici i se trăgea şi numele său. Nimeni nu ştia să aibă alt nume. De fapt nici el nu prea ştia cum îl cheamă, se pare că uitase că ar avea un nume propriu. Piaţa halelor din Ploieşti era lumea lui, şi mică şi mare. Ajunsese aici printr-o întâmplare hazlie. Plecase de acasă de copil, şi un anume nenea Luţă îl luase acasă la el să stea cu cei 2 băieţi ai lui până ce soţia lui, tanti Filica şi mama ei tanti Fănica erau la muncă. Tanti Fănica era vânzătore la un aprozar în Hale, şi când era acasă tanti Filica, îl lua pe Kemet cu ea să o ajute la ghereta ei din Hale. Cine cunoaşte Halele din Ploieşti, ştiu că este o clădire impunătoare, construită asemănător cu Halele din Paris! Astfel lumea lui Kemet începuse să se extindă. La început a stat pe lângă tanti Fănica, dar nu putea sta numai lângă ea. A început să exploreze spaţiile din hală. Astfel a ajuns să cunoască pe ţăranii veniţi din Bărcăneşti sau Blejoi. Toamna începuse să-i cunoască pe cei din Vintileanca şi din apropierea Mizilului care veneau cu marii harbuji ce de abia îi ţineau în braţe. La intrarea în Hale venise cu opincile sale de acasă, căci nu avea altceva, apoi a început să strângă bani să-şi cumpere o pereche de tenişi. Tanti Fănica nu pre îl onora cu bani cu toate că seara când ajungea acasă făcea tot felul de socoteli numai de ea ştiute şi de tanti Filica. Locuiau într-un fel de şandrama care începea la poarta de intrare şi se termina undeva în fundul unei curţi ce dădea în altă stradă. Lui Kemet pe timpul iernii, i se oferise să doarmă într-o bucătărioară care avea avantajul de a avea încălzire cu gaz metan. Zilele când trebuia să stea acasă cu cei doi băieţi ai familiei Luţă erau cumva bune, căci copii nu erau răi şi se jucau mai tot timpul în camera lor. Tanti Filica lucra în ture la o fabrică nedenumită pentru Kemet, asta fiindcă toată lumea îi zicea fabrică, şi atât! Astfel că în anumite săptămâni întregi Kemet era prezent la Hale. Într-o zi însă când Kemet a venit seara să se culce în mica lui cămăruţă, a găsit poarta închisă. A încercat de mai multe ori să intre, iar când a văzut că nu poate intra, s-a întors la Hale. Venise primăvara şi putea să se aciueze undeva. Cum învăţase mai multe cotloane din Hale şi-a găsit un culcuş pentru acea noapte. Dimineaţa a aşteptat-o pe tanti Fănica să afle ce s-a întâmplat, dar tanti Fănica nu a mai venit, şi nici nu avea să mai vină. O ridicase miliţia pentru delapidare, ziceau ei. Astfel că Kemet pierduse un aliat. Cei care au aflat de ,,trăsnaia” Fănicăi, au început să-l întrebe pe Kemet ce ştie, dar acesta era mut, nu ştia nimic! Fie că nu voia să spună, sau chiar nu ştia. Nenea Luţă a venit la Hale şi i-a spus să nu mai vină pe la ei. Fără alte explicaţii.

REVOLUŢIA DIN 1989 UN EVENIMENT AŞTEPTAT
autor Mihai LEONTE

Anul 1989 a fost un an plin de evenimente mai mult sau mai puţin aşteptate. Personal am avut unele evenimente. În 20 ianuarie 1989 am fost operat de hernie şi a trebuit sa stau câteva zile în spital. Aici ascultam la radio diversele cuvântări ale tovarăşului. Aveam în salon un coleg de suferinţă care îmi cerea radio-ul noaptea să asculte Europa Liberă, astfel că acesta ne informa cu multe lucruri, şi despre multe evenimente ce aveau să se întâmple. Prin aprilie s-a anunţat la toate posturile de radio şi televiziune, câtă erau pe atunci, că România şi-a achitat datoria externă. Eram în Iugoslavia la o cunoştinţă şi am zis că este posibil să fie vreo schimbare în bine. Chiar s-a vehiculat ideea că se vor deschide graniţele, şi românilor li se vor da paşapoarte. La clubul nostru filatelic unde ne adunam în fiecare luni, unul dintre cunoştinţele noastre comune, ce pretindea că a fost coleg de liceu cu Constantin DĂSCĂLESCU, ne-a spus la toţi cu glas tare că Ceauşescu va cădea în 30 decembrie 1989, chiar de ziua republicii. Ne aşteptam ca la congresul al XIV-lea al PCR, Ceauşescu să renunţe la funcţia de partid, adică aceea de secretar general. Nu s-a întâmplat asta.
O serie de întâmplări aveau să confirme spusele colegului nostru. Prin luna august eram schimbul 2, şi după apel mă pregăteam să intru în mină, când femeia de serviciu de la vestiarul nostru m-a anunţat că pe uşile de la intrare, în spate era scris cu cretă; JOS CEAUŞESCU, JOS COMUNISMUL! M-a întrebat ce să facă? I-am spus să şteargă şi să nu mai spună la nimeni, dar ca din pământ a apărut securistul întreprinderii şi i-a spus femeii ce îi spusesem eu mai înainte, adică să şteargă acele lozinci prea dure pentru acel timp. Ne-a atras atenţia să nu difuzăm ce văzusem. Astfel că timpul a trecut, şi la sfârşitului anului 1989 mă aflam din nou în spital, cu o infecţie destul de grava la o mână. Astfel că revoluţia m-a prins internat în spital. Totuşi prin 17-18 decembrie 1989 la un pacient internat, a venit în vizită un tânăr care îi povestea cum fugise pe jos din Timişoara, noaptea căci ziua nu ieşea nimeni necontrolat din oraş . Acest tânăr văzuse unele aspecte printre care şi cum se trăgea în manifestanţi. Mulţi cetăţeni din oraşul nostru, după ce se luau salariile la Întreprinderea Minieră mergeau la Timişoara pentru cumpărături la magazinele Comtim, după produse din carne pentru sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou 1990. Se mergea până la Oraviţa cu autobuze, sau ocazional, iar de acolo se mergea cu trenul la Timişoara. Care aveau autoturisme personale luau şi alţi clienţi, însă erau obligaţi să oprească undeva în afara oraşului. Europa Liberă îi informa pe români despre acele evenimente. Vineri în 22 decembrie 1989, fiind vineri, după ce mi s-a administrat tratamentul la ora 14, i-am solicita medicului care mă avea ca pacient să mă lase acasă până luni. Acesta m-a învoit. La ieşirea din spital se formau coloane de manifestanţi ce aveau să se îndrepte către primăria oraşului Moldova Nouă, căci se anunţase fuga lui Ceauşescu. În drum spre blocul unde stăteam oraşul era pustiu, doar câţiva minori încercau să spargă geamurile de la un magazin, dar văzându-mă pe mine au fugit, abandonând acţiunea lor. La unele ferestre apăruseră steaguri fără stemă. Ajuns acasă la televizor se transmitea ,,revoluţia în direct” cum avea să fie denumită de către speculanţii de ştiri. Atunci nu ştiam ce avea să se întâmple, acum după 20 ani am văzut ce s-a întâmplat. Avem mai multă libertate, însă multe lucruri s-au schimbat.
Articolul este inedit, şi sigur va face parte dintr-un viitor volum tipărit.

CĂSĂTORIA TUCHILATEI

La un interval de câteva luni cei doi s-au căsătorit legal, cu o nuntă mai modestă, dar nuntă. Părinţii băiatului aveau un frate care era singur în Baia de Arieş, acesta fusese brigadier silvic în zonă, şi acum era pensionar având o casă destul de mare. Aceasta era casa unde ne aflam noi acum, TUCHILATA. Ce a urmat după nuntă? Cei doi tineri au venit în această localitate şi s-au pus pe treabă. Bătrânul pădurar nu stătea rău, nu avea copii, astfel că cei doi erau cum nu se poate mai bine veniţi. Părinţii lui Emil erau în culmea fericirii, căci fiul lor îşi găsise pereche. Tuchilata nu era o femeie să aştepte să i se dea ceva, era obişnuită să muncească şi chiar se pricepea la gospodărie. Gospodăria lui baci Gligor, căci aşa îl chema pe pădurar, avea două vaci cu lapte, ceva găini,nişte porci, deci era de lucru. Baci Gligor a chemat la el pe un medic din comună să vadă ce-i cu piciorul lui Emil. În scurt timp acesta avea un picior de lemn, ceea ce îi uşura deplasarea. Baci Gligor i-a găsit şi un loc de muncă, paznic la primărie, dat şi prin faptul că acesta era invalid de război. La ceva vreme Tuchilata a dat naştere unui băiat, ceea ce a făcut multă lume fericită. L-au botezat pe băiat Mihai, fiindcă se născuse chiar de Sfinţii Arhangheli. Baci Gligor avea şi ceva pământuri, fâneţe şi livezi cu pruni. Din aceste prune bistriţe, cum se numesc prin aceste locuri, produceau o ţuică foarte bună. Astfel că s-au gândit că nu ar strica să deschidă un fel de birt. Zis şi făcut. Anii aceia de după război nu erau dintre cei mai luminoşi. Ceva vreme totul a mers bine, însă cineva nu vedea bine ceea ce se întâmpla şi trebuia ca familia baciului Gligor să nu mai meargă bine. Din umbră se ţeseau planuri negre. Prima lovitură avea să fie aplicată tocmai lui Emil, acesta fiind acuzat că ar fi fost la legionari, lucru deosebit de grav pentru acele timpuri. Lui baci Gligor i se reproşa că a slujit pe hortyşti, singura curată rămânea Tuchilata. Prin 1950 Emil a fost dat afară de la primărie, şi i s-a tăiat şi acel minim sprijin care îl primea ca invalid de război. Cu toate demersurile părinţilor lui Emil, nimic nu s-a putut face.
Birtul Tuchilatei a fost preluat de cooperativa de consum din localitate, dar gestionar a fost lăsată Tuchilata. Cu mari intervenţii baci Gligor le-a donat celor doi nepoţi o parte din avere, cum era în acea vreme, adică mai puţin de cinci hectare, pentru a nu fi declaraţi chiaburi. Baci Gligor a trebuit să se mute la un sălaş unde mai avea câteva jugăre de livadă cu prunii cei mai buni. Viaţa trebuia să meargă înainte. După ce fusese dat afară de la primărie, Emil era destul de descumpănit. Dragostea ce i-o purta soţia sa, avea însă un impact benefic, şi astfel a reuşit să depăşească momentul greu. Cu mari intervenţii a fost lăsat să lucreze cu soţia sa la micul birt, care între timp devenise un fel de magazin cu de toate cele necesare. Tuchilata reuşise să-şi întregească identitatea scriind la comuna unde se născuse. Cei de acolo o credeau demult dispărută, şi au ajutat-o imediat cu actele de identitate, şi mai ales cele şcolare. Local însă lucrurile mergeau când bine când rău. După ce fusese angajat la cooperativă, Emil avea probleme cu piciorul bolnav. Astfel că a fost supus mai multor operaţii la spitalul din Abrud. Cu toate acestea tocmai când Mihai se apropia de zece ani, Emil s-a stins din viaţă. Cu toate că baci Gligor se apropia de optzeci de ani, încă se ţinea bine. Afectaţi de moartea lui Emil au fost în primul rând părinţii săi, dar şi restul familiei. După moartea soţului, Tuchilata a solicitat cooperativei să-i trimită un ajutor la micul ei magazin. Lucrurile au început cumva să se relaxeze, nemaifiind presiuni politice, chiar aşa mari, asta şi datorită venirii la conducerea comunei a unor oameni mult mai de omenie. Tuchilata şi-a redeschis bufetul, dar a păstrat şi magazinul prin faptul că locuinţa nu-i fusese naţionalizată şi cooperativa era în chirie aici. Astfel că noi, ne aflam acum pe proprietatea Tuchilatei. Venisem aici ziua şi datorită depănării acestei povestiri, eram în plină noapte. Magazionerul nu a întrerupt povestea cât noi am băut berea şi ne-am savurat micii cu muştar, de altfel foarte gustoşi. Povestea Tuchilatei m-a impresionat destul de mult, încât ori de câte ori voiam linişte, veneam cu colegii în acel loc să bem câte o ţuică de prună, sau să bem o bere, şi să mâncăm mici. Magazionerul avea şi alte poveşti despre oamenii locului. Multe le-am ascultat, dar aceasta a fost cea care mi-a rămas în memorie mai proaspătă.